Fătul la opt sute patruzeci de luni: unghiile moi, trecut de cinci ani de nivelul maxim al speranței de viață în România. Se estimează că pentru cincizeci la sută dintre bărbații fumători care au împlinit șaptezeci de ani, următorii cinci ani sunt critici. Calitatea spermatozoizilor se regăsește în aproximativ cinci la sută dintre spermatozoizii formați. Risc crescut de cancer și tulburări hormonale. Se recomandă purtarea măștilor în spațiile aglomerate.
Aceasta era, pe scurt, eticheta la care se gândea Ilarion de ceva vreme, inspirat din frânturile de la radio. Când se plictisea de realitate, încerca să își folosească imaginația în numeroase feluri. Dacă ar fi participat la vreun concurs de cultură generală, aceea ar fi fost descrierea lui de început. Se potrivea mai ales în acel moment, când stătea pe scaunul din mijloc, față în față cu un tânăr simpatic, cu mutră provincială. Purta o jachetă albă de blugi. Căsca des și asculta muzică la căști, presându-le mereu peste urechi. Bătrânul se întreba atunci dacă acea figură senină se gândea vreodată la moarte. La boală. Sau la faptul că tinerețea lui va dura în univers doar o milisecundă.
Călătoria a durat aproximativ trei ore, cu oprire în Paris-Beauvais. Zbura pentru prima dată și aeroportul românesc i se păruse un oraș separat de București. Amusina viețile celorlalți, tristețea semenilor care pleacă și liniștea celor care ajung înapoi acasă. De cum intrase, a preferat să urmeze în tăcere un cârd de oameni. Se uita la panourile de informare și nu înțelegea nimic, dar un bărbat binevoitor îl lămurise în scurt timp. Se simțea mic și ignorant, văzând că românii încep să călătorească tot mai mult. Statele europene nu mai erau considerate destinații „elitiste”, ci simple părți vecine ale patriei sale.

***

La aterizare și-a acoperit urechile. Silueta felinarului misterios de pe strada Saint-Jacque se contura în permanență în ochii lui. Ilarion dădea să se închine; era printre primii care coborau din avion. Cu un rucsac mare în spate, alerga spre ieșirea din aeroport. Nu avea nevoie de multe lucruri, fiindcă plănuia o vizită decent de scurtă. Gâfâia și simțea cum îi sare inima din piept.
De la depărtare, vede stația de autobuz unde trebuia să le întâlnească pe fete. Toate detaliile se stabiliseră deja la telefon, în România, ajutat de Crina. Silvie și Miha erau întoarse cu spatele, îmbrăcate în rochii terne de crep.
– Miha! strigă Ilarion stând pe loc, făcându-le cu mâna.
Femeile l-au zărit și începeau să se miște; Silvie i-a făcut semn să vină spre ele, pentru că urmau să urce în autobuzul cu direcția Lille. Când s-au întâlnit, Ilarion râdea drăgălaș, iar Miha îl îmbrățișa spunând mereu: „Doamne, nu-mi vine să cred! Nu-mi vine să cred!”
– Ai văzut că m-am descurcat?
– Ți-am dus grija, că telefon nu vrei să-ți iei!
– Bienvenue à Paris, monsieur Ilarion! strigă în gura mare Silvie, cu mâinile în aer, râzând ca o copilă răsfățată.
Doamnele nu conteneau să vorbească peste bărbat, ca și când se cunoșteau de o viață. În drum spre oraș îi prezentau împrejurimile dincolo de fereastră. Mașina care le-a condus la aeroport aproape se tamponase cu un autobuz, iar Miha încă tremura și nu știa exact de ce – de spaimă sau de anticiparea unei vieți noi. Oare ar fi putut schimba ceva cu adevărat? Nu se simțea încă bătrână ca să încheie socotelile cu lumea.
Cât timp se manifestau pline de vervă, lui Ilarion tot îi fugea gândul la felinarul pictat. Deși în sinea lui se simțea ridicol, să se abțină era imposibil. N-au mai vrut să rămână în capitală. Abia așteptau să îi prezinte casa și, oricum, prețurile pariziene erau prea mari pentru ei. Ilarion admira deja clădirile haussmanniene, cu ferestre cafenii generoase și balcoane din fier forjat, imaginându-și cum noaptea femeile ieșeau în capot să fumeze. Se apropiau de Bulevardul Turin.

***

Când au intrat în clădire, fata le făcuse amândurora semn să tacă, nu cumva vecinii să audă că are vizitatori. Era mai bine așa, considera ea. Căminul părea primitor și luminos încă de pe hol. Mirosea a pâine arsă. Totul era pus la locul lui, în afară de un mic colț din sufragerie care aducea a dezordine, una specifică studenției. Șevalete mici și mari stăteau expuse lângă geam. Pe birou avea un pahar înalt cu multe pensule ciufulite și murdare. Portretul cu ramă neagră al unei femei slabe ca un strigoi trona pe o măsuță de nuc. Bănuia că e figura fostei proprietare.
La treizeci și cinci de ani, Silvie era încă singură. În urmă cu câțiva ani trăise o poveste de dragoste cu un francez. A dat-o afară pentru că nu i se supunea. Era atât de atrăgătoare, încât mojicul o folosea mai mult ca pereche pentru ieșiri la întâlnirile de afaceri. Plănuia să se ocupe strict de pictură și traiul boem.
Ilarion a fost anunțat devreme că, din când în când, în apartament va mai intra și ieși un tânăr bezmetic. Era vorba despre un cetățean cu origini australiene care abia absolvise liceul de arte din oraș. Aveau o relație neobișnuită; băiatul venea când dorea. Îl învăța tainele picturii, dar Miha era de părere că acesta se folosea de cunoștințele fetei.
— Nu-mi mai spune de ăla, că mă ia groaza! exclamă femeia.
Obișnuită cu programul din trecut, când îngrijea proprietara ziua și picta seara, Silvie continua să aibă nopți albe, visând la faimă. Trăia din colaborări. Avea contract cu un patron de lanț de hoteluri în extindere și deseori îi livra lucrări decorative originale. În paralel, era întrucâtva cunoscută în zonă. Participa la numeroase expoziții locale. Uneori expunea în centru și toate adolescentele cool cumpărau de la ea schițe colorate, împrietenindu-se pe loc. Ilarion devine curios despre cum reușesc să facă față prețurilor exorbitante.
— Ei, se fac bani frumoși din pictură, de cele mai multe ori… Vând și la târguri, pe Etsy... Lumea își permite aici. Mănâncă artă! râde Silvie cu toți dinții.
— Și totuși… murmură Ilarion.
— Știți… Acolo unde mănâncă o gură, adică eu, poate să mănânce și mama. Nu-i problemă.
Silvie își aprinde țigara, scuturându-și bretonul de pe frunte. Bătrânul încearcă să își potolească tusea, din cauza fumului expirat.
— Oricum trebuie să dăm telefoane în România și aici, la bancă… Să completăm formulare, chichițe… spune femeia cu voce îngrijorată.
— Înțeleg…
— E complicat, că trebuie să primesc pensia pe card. Dar ne vom descurca, ia să vezi! Miha îl bate pe spate.
— Ia mai lăsați pălăvrăgeala de moși! Haideți să mâncăm, apoi să explorăm! Allez, allez!
Artista e dezinvoltă ca o bobocă de liceu. Ilarion râde din politețe.
— Silvia! Nu ți-e rușine? o dojenește Miha, arătându-i în glumă palma.

***

Suflul urban din Vieux-Lille era viu, încărcat de istorie și farmec. Se apropia toamna în orașul studențesc și copacii seculari din parcuri își căutau somnul arămiu, despletindu-se de frunze. Ilarion se simțea mic și neștiutor, presat de măreția catedralelor, a edificiilor, de puterea vindecătoare a artei pe care o întâlnea la fiecare colț de stradă pietruită. Credea că nu merită asemenea ocazie.
Plimbându-se agale pe la rue de la soif, printre buticuri și cafenele doldora de cupluri tinere, Miha ar fi vrut să îl țină de mână, dar și-a alungat gândul cu rușine. Silvie o lua înainte și se întorcea cu fața spre ei, depănându-le în treacăt poveștile clădirilor baroce și flamande. Își imagina că e cu părinții ei și asta îi provoca un soi de oftat sentimental. Trăia pentru prima oară în acest tablou de familie.
Când oboseau, se opreau la terase pentru a savura bere, cartofi prăjiți și gofre olandeze. Mai toate cafenelele erau pline. Silvie chicotea, sorbind vinul roșu, povestindu-i lui Ilarion cum se stabilise în Franța. Imediat după absolvirea facultății, când realizase că nu își va găsi rostul în România, a căutat slujbe în străinătate. Avea nevoie de o cameră aproape de locul de muncă. Dacă slujba ar fi fost prea extenuantă, n-ar fi reușit să-și continue ambițiile artistice; s-ar fi transformat într-o proletară scârbită de viață. Inițial, se gândea la Ungaria. De când aflase de regimul opresiv de dreapta al lui Bohak, își lua harta în brațe înainte de somn și ochii îi cutreierau peste granițele colorate. I-a venit atunci ideea să își plimbe degetul pe continentul european, lăsând destinul să aleagă. În scurt timp, a zburat spre Lille.
— Și dusă am fost! Am lucrat în multe locuri, inclusiv în cazinouri, spune ea relaxat, mușcând dintr-un sandviș.
— Silvia…
Miha o privește cu severitate subînțeleasă.
— Auziți, știați că cea mai puturoasă brânză din Europa se găsește aici?! Lillienii o mănâncă mereu. Gustați!
Entuziasmată, Silvie împinge farfuria. La prima vedere, bucata de brânză portocalie îi amintește lui Ilarion de burduful stricat al mamei sale cu care umplea brânzoaicele. Sfios, ia cu două degete bucățica din farfurie. Trage de ea doar puțin cu dinții din față, mestecând în vârful limbii.
— Vă place? E maroilles.
Dar Ilarion nu era interesat de tipurile de brânză. Nici foarte încântat de poveștile Silviei. O considera doar o fetiță răsfățată; nu avea stilul unei femei încântătoare ca Miha sau Crina. Aștepta cu nerăbdare să găsească timpul potrivit ca să o întrebe despre felinarul misterios.
După câteva ore de plimbări și gustări servite la terase, bărbatul își face curaj și îi spune cât de mult a apreciat ultima vedere, cea cu străduța înnoptată, luminată de lampadarul galben. Când a scos-o din buzunar, Silvie îl privea contrariată. Explicația era că tot ce i-a trimis în țară voia să fie doar un exercițiu de imaginație care înfrumuseța corespondența. De obicei, ea pictează liber peisajele urbane. Nu era imposibil să existe un asemenea felinar prin preajma clădirilor din nordul orașului, dar nu avea dispoziție să meargă până acolo.
Ce e ciudățenia asta? Se întreba Miha. Bărbatul le privea rugător, aproape se umilea, încercând să le convingă că trebuie să ajungă neapărat în fața acelui felinar. Propunea ca ,,mâine seară’’ să îl caute împreună. Silvie își suflecă mânecile și începe să râdă.
— V-am spus, domnule… Chiar nu există un felinar exact așa cum îl descrieți, subțire și lung, cu un bec galben ca soarele. Nu există! A fost pictat din pura mea imaginație. Aici, iluminarea străzilor e modernă, cu stâlpi neon. Totul pare mai puțin romantic, dar e funcțional.
Ilarion se simțea dezamăgit. Bucuria lui naivă se năruise. Inspira adânc de parcă nu mai găsea aer în plămâni. Ar fi vrut să se teleporteze înapoi la azil într-o secundă. Mâniat de discuție, tăcuse tot drumul până acasă. Fata arunca priviri sarcastice către Miha, iar cea din urmă murmura de confuzie. Pentru o clipă, simțea că nu îl suportă. Se gândea că tot efortul lui de a călători fusese doar pentru a vedea un felinar blestemat, nu pentru revederea lor.
Biserica Notre Dame de la Treille era în apropiere. Fascinat de interiorul sobru al acesteia, Ilarion se închina plin de evlavie. Le-a propus femeilor să facă o poză împreună, apoi Miha s-a oferit sa îi conducă. La doi pași de lăcaș, niște muncitori ieșeau dintr-o clădire zdrențuită, decorată cu frontoane bej și feronerie, marcată de o poartă mare și roșie. Cărau mobilă și salteaua ce răspândea un miros îngrozitor pe toată strada.
— Să nu trecem pe lângă clădirea lui Momie, mama… îngână Silvie.
Miha o fixează cu ochii mari, de pasăre speriată.
— Cine e ăsta? întreabă Ilarion.
Silvie a ezitat să detalieze. I-a menționat în treacăt că nu e mare lucru. Doar o poveste mai tristă care nu-și avea sensul la acel moment. Bărbatul își imaginează pe loc că acolo cineva fusese sechestrat. Sau torturat? Mâinile i se înmoaie ca aluatul și, ca să fie sigur că nu pică din nou în transa hipermneziei, își mușcă limba. Acele piese de mobilier nu erau ale unor locatari care se mută. Oamenii le urcau în mașini ca să fie aruncate. De ce patul avea pete asa mari? Se întreba. De unde să vină un miros atât de jalnic și, mai ales, cine ar fi trăit în asemenea condiții?